Amintiri (5)

Se apropie furtuna.

Bate vantul, se ridica un aer curat din gradina si imi aduc aminte cum era cand aveam cativa ani si imi petreceam verile la bunici, la tara.

Cand luam vacanta, pe la jumatatea lui iunie, ma lua unchiu-meu, care era sofer pe autobuz, si ma ducea la matusa-mea acasa, la Mateesti, Valcea. Avantajul sa ai unchiul sofer chiar pe cursa care mergea la tara era mare: stateam in fata, in cabina soferului, taiam bilete, puneam stampila si incasam banii. Ce mai, eram cineva acolo. Recompensa era 10-20 de lei, plus niste guma Tuborg cu surprize.

Unchiu-meu ma lasa in capatul ulitei si de acolo urcam dealul singurel. Ziua era ok, nu-mi era frica la fel ca seara, cand ieseau cainii pe la porti. Pana ajungeam in varful dealului, la sora lui taica-meu, stiau toti vecinii ca am venit.

Ajuns acolo, lasam bagajul, o pupam pe matusa-mea si ma opream direct intr-unul din visini. Visam la asta cu doua saptamani inainte sa se termine scoala. Erau niste visine mari si coapte, iar regula era 1 in galeata, 2 la mine in gura. Pana ma saturam si imi aduceam aminte ca trebuie sa mai pun si in galeata, pentru ca matusa-mea facea o dulceata excelenta.

Apoi o intrebam pe matusa-mea daca au venit copii, prietenii mei din alte orase (Tg. Jiu, Craiova, Horezu) care, ca si mine, cand luau vacanta veneau la bunici. O parte erau veniti, altii nu. Erau, in schimb, prietenii mei locali, cei pe care ma bazam mereu. Cei care ieseau cu vacile la pascut si cu care gaseam intotdeauna ceva de facut.

Matusa-mea nu avea alte animale decat 2 porci si niste gaini. A fost o perioada cand a avut iepuri, si asta pentru ca tot eu am batut-o la cap si am luat de la Nea Lica, de pe ulita, cel care punea filme joia si duminica seara la Caminul cultural, un iepure belgian, frumos de tot. Si dupa iepure a urmat iepuroaica si uite asa s-a facut familia de iepuri. A avut la un moment dat 2 oi, pe care le scoteam pe deal si le uitam prin porumb si ogoare, pentru ca ma luam cu joaca cu alti copii. 

In schimb avea o armata de curci. Punea in fiecare an vreo 40 de oua si facea o turma (stol?) intreaga. Asa ca, in fiecare dimineata aveam grija sa le duc pe deal, sa priponesc curca-mama pentru ca puii sa ramana langa ea. Ma duceam apoi la prietenii mei si ne jucam toata dimineata, urmand ca la pranz sa iau curcile acasa, sa bea apa. Dupa amiaza o luam de la capat.


Pe vremea aceea era inca CAP-ul si oamenii nu aveau decat putine locuri de pasunat, drept pentru care se iesea cu vacile doar dimineata si seara. Dar din iulie cei de la CAP coseau tot dealul si faceau niste clai imense de fan, in care ne gaseam ascunzisuri sau ne suiam in varf si ne dadeam ca pe derdelus. Apoi era liber la pasunat si stateam de dimineata de la ora 8 pana seara la 20. Tin minte si acum cand imi punea matusa-mea o felie imensa de paine cu margarina si dulceata de zmeura si o luam la picior, pe deal in sus, sa ma intalnesc cu prietenii. La pranz veneam si mancam acasa, iar apoi, o tuleam pe deal.


Frumos era cand mergeam, dupa-amiaza cu prietenii la rau. Aveam niste locuri unde apa era adanca, trecea de noi ca inaltime, si unde jucam leapsa sau ne aruncam in apa de pe o salcie sau vreo radacina adusa de viituri. Cand era vremea secerisului mergeam si ajutam la stransul de spice, in urma combinei. Daca umpleam o traista cu spice primeam o paine calda. Mergeam apoi la rau sa ne racorim, prindeam raci si pesti sub pietre sau ragalii, ii puneam pe frigarui si mancam cu paine proaspata.

Era cea mai buna paine care am mancat-o vreodata: fara coloranti, fara conservanti. Doar drojdie, apa si faina. Un frate de-al lui unchiu-meu lucra la magazin si, de cate ori se scotea painea, noi eram primii care primeam. Eram acolo in fata, vreo 3-4 baieti, si ajutam la descarcat masina de paine. Nu mai conta ca ne ardeam degetele de la painea fierbinte, trebuia sa ne facem treaba, sa primim apoi painea cea rumena.


Seara toata lumea mergea "de vale", adica la cele 2-3 magazine din sat: un magazin universal, o librarie si o cofetarie. Joia si duminica era mai interesant pentru ca rulau filme la Caminul cultural. Din cand in cand mai erau concerte de muzica populara cu vedetele consacrate atunci, si mai tot satul era prezent. Sambata sau duminica se mai organizau niste baluri sau discoteca, sau mai vedeai cate o nunta. Duminica dimineata mergeam la terenul de fotbal, unde echipa locala juca fotbal cu una smilara, la 2-3 sate mai departe.


Dar lumea era linistita. Aveau servici, marea majoritate lucrand la mina de carbuni de la Berbesti, altii la brutarie sau la CAP. Acum, mina s-a inchis, sau lucreaza doar la 10-15% din capacitate. Berbestiul, care era un orasel (da, un amarat de sat transformat de comunisti in oras) cat de cat populat, acum este in paragina. In sat lumea se chinuie sa-si gaseasca de munca. Marea majoritate a tinerilor, cei cu care ma jucam cand erau mici, au plecat la munca in Italia sau Spania. Au ramas mai mult batranii, care traiesc dintr-o pensie amarata, de pe o zi pe alta. Singura lor sursa de mancare este gradina, care o ingrijesc de iarna pana toamna, un porc, o vaca si niste gaini. Unii mai au o pensie de la CAP, altii, care n-au bani, se descurca facand troc: ia tu o gaina si da-mi un sac de porumb. Lumea se adapteaza. 


Chiar daca se vede ca sunt saraci, poarta haine ponosite si pantofi stalciati, in ochii lor se citeste o scanteie, un semn de viata si nu de resemnare. Sunt oameni cu care, daca stai de vorba, nu te plictisesti. Iti povestesc toata viata lor, a rudelor lor, atat "pe vremea aia" cat si acum. Sunt oameni simpli, dar cu mult bun simt. Ii respecti si te respecta. Nu te lasa inima sa razi de ei sau de nevoile lor. Sunt oameni la care, daca te duci in vizita, oricand iti pun pe masa cateva fructe, un pahar de vin sau de tuica. Si te asteapta pe la ei oricand, cu zambetul pe buze si inima deschisa, bucurosi ca a venit cineva sa le treaca poarta. 


Si-ti povestesc, daca tu ai uitat, cum era in urma cu 25 de ani, cand tu erai doar un tanc si mergeai cu copii lor pe deal, cu vacile, sau te suiai in varful visinului, sa iei cele mai coapte si mai mari fructe.