– Tati, hai imbraca-te, sa mergem la oftalmolog! ii spun copilului.
– La cine? zice ea, nedumerita.
– La oftalmolog. La doctorul de ochi. Nu ziceai ca te dor ochii?
– A… Da. Uite, si acum ma dor! face un semn demonstrativ ducand mana la ochi.
– Mergem cu metroul.
– Daaa…
Ne infofolim bine (erau cam 2-3 grade afara si batea un vant taios si rece), iesim din bloc si ajungem in strada.
– Hai sa trecem strada!
– Pai de ce? Mergem pe trotuarul acesta si trecem pe la semafor.
– Nu, hai pe aici!
In dreptul magazinului cu covrigi se opreste si bate nerabdatoare din picior. Pe fata are un zambet strengaresc.
– Vrei ceva?
– Daaa! Vreau un covrig!
Scot portofelul, platesc un covrig, il luam si plecam. Zambetul pe fata ei este si mai larg.
Trenul
opreste la peron. Se deschid usile, intram si ne uitam in jur. Niciun
scaun liber. Dupa doua statii, insa, se elibereaza unul, iar copilul isi
ia locul care i se cuvine.
– Tati! spune in soapta
– Da?
– Uite, femeia aceea este imbracata toata in blana.
Incercarea mea de a nu ma uita ostentativ si curios in spate, la doamna
care statea infofolita bine in blanuri, nu scapa neobservata, drept
pentru care persoana imi intoarce o privire taioasa. Avea dreptate
copilul, doamna era blana de sus pana jos: cizme, haina, chiar si parul
valvoi parea tot o blana.
Ajungem la policlinica, ne anuntam si asteptam sa fim primiti in cabinet. Doar eu aveam programare dar, de obicei nu este o problema sa „strecor” si copilul.
Intram. Ii
explic doctoritei motivul pentru care am venit si imi cer scuze pentru
ca nu am facut o programare separata si pentru copil. Ma aseaza pe
scaunul de „tortura”, moment in care se aude:
– Vreau sa ma vada si pe mine!
– Te rog sa ai putina rabdare! Dureaza putin si apoi doamna doctor se va uita si in ochii tai.
-Spuneti-mi ce litere vedeti pe randul de jos!
Nu apuc sa deschid gura pentru ca altcineva mi-o ia inainte:
– E, Z, R…
– Acum il consultam pe tati. Lasa-l pe el sa citeasca! incearca doctorita sa o opreasca.
– Dar vreau si eeeeu! Ma dor si pe mine ochii!
– Imediat ne ocupam si de tine.
Ii vine randul, se aseaza la aparat, doctorita isi face meseria, iar la sfarsit ne spune concluziile. Nu avem niciunul nevoie de ochelari. Pentru copil ar fi trebuit niste investigatii cu atropina, dar, pentru ca nu si-a facut lectiile, amanam pe alta data. Multumim, dam „buna ziua” si plecam din nou la metrou.
Trecem pe la chioscul de ziare unde sta si studiaza atenta o revista Monster High.
– Mi-o iei? zice pe un glas pisicos.
Scot portofelul si platesc. Deh, slabiciunile tatilor..
La
metrou, fiind la capat de linie, trenul era gol. Se deschid usile si,
nerabdatoare, intra si se aseaza pe primul scaun de langa usa.
– Hai sa ne asezam pe altele. Acestea sunt rezervate pentru oameni in varsta si mamici cu copii.
– De unde stii?
– Uite! Vezi? Este un desen deasupra lor.
– Aaaa….
Dupa doua statii intra mai multe persoane. Bineinteles, scaunele rezervate se ocupa imediat.
Copilul, cu spiritul lui de observatie, caruia nu-i scapa nimic, se intoarce spre mine si zice, revoltat:
– Tati, uite! Doamnele acelea nu au respectat regula! S-au asezat pe scaunele rezervate!
– Aaa… Pai… Poate sunt gravide (desi nu par) si au voie sa se aseze.
Nu mai comenteaza nimic. Vagonul se umple, incet-incet, cu fiecare
statie care trece. Sta linistita si studiaza oamenii. La un moment dat
scoate revista si incepe sa citeasca.
– Uite, asta este o papusa noua. As vrea sa mi-o aduca Mos Craciun.
– Ultima data ai zis ca nu mai vrei alta, ca este ultima.
– Da, dar asta este noua. Nu-i asa ca e frumoasa? 😀
Cunosc eu foarte bine glasul acesta.
Ajungem la statia unde trebuie sa coboram.
– Vrei sa mergem la Mall? o intreb. Sa ne uitam daca au haine de iarna?
– Daaaa!
– Atunci mai mergem o statie. Nu coboram acum.
Acasa ajunge foarte fericita. Bineinteles, imbracata in haina cea noua. A fost o vizita la doctor fructuoasa.
